Întemeierea Țării Românești: Basarab I și bătălia de la Posada

Țara Românească, numită și Muntenia sau Valahia, a apărut ca stat unitar la începutul secolului al XIV-lea, prin unirea formațiunilor politice dintre Carpați și Dunăre. Procesul s-a petrecut sub conducerea unui voievod din familia Basarabilor, Basarab I, atestat documentar între aproximativ 1310 și 1352. Originea numelui este disputată: unii susțin că vine din limba cumană (Basar-aba, „tatăl domnitor”), alții îl consideră un nume românesc. Reședințele timpurii au fost Câmpulung și Curtea de Argeș, în zona subcarpatică.

Basarab I a fost mai întâi vasal al regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, dar a căutat să-și întărească autonomia. Conflictul a izbucnit când Basarab a ocupat Banatul de Severin, o regiune stăpânită de coroana maghiară. În 1330, Carol Robert a pornit o campanie împotriva lui, pretinzând că vrea să-l pedepsească pe „vlahul schismatic”. Regele a cucerit cetatea Severinului și a încercat să se întoarcă spre Transilvania, ceea ce a dus la un episod devenit celebru în istoria românilor, victoria lui Basarab în trecătorile Carpaților.

Bătălia de la Posada s-a desfășurat între 9 și 12 noiembrie 1330, într-o zonă muntoasă a cărei localizare exactă este încă discutată, probabil în apropiere de Curtea de Argeș sau în defileul Jiului. Oastea ungară, obosită și rămasă fără provizii, a fost prinsă într-o trecătoare îngustă. Românii au atacat din înălțimi, aruncând săgeți și pietre. Regele a scăpat doar îmbrăcat în hainele unui soldat, după cum consemnează Cronica pictată de la Viena. Victoria a asigurat independența Țării Românești față de regalitatea maghiară.

Fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352–1364), a consolidat statul și a întemeiat Mitropolia Ungrovlahiei, recunoscută de Patriarhia din Constantinopol în 1359. Acest eveniment a conferit Țării Românești legitimitate ecleziastică, în ritul ortodox. Au urmat Vladislav Vlaicu (1364–1377), care a bătut monedă și s-a numit „mare voievod și domn al Ungrovlahiei”, apoi Radu I (1377–1383). În timpul domniei lui Dan I și a lui Mircea cel Bătrân, statul a atins un nivel de organizare ridicat, cu un aparat administrativ condus de marii boieri.

Instituțiile statului s-au conturat în această epocă: domnul, cu putere aproape absolută, era ajutat de Sfatul domnesc, format din boieri cu dregătorii precum logofătul, vornicul, vistiernicul sau spătarul. Capitalele s-au mutat de la Câmpulung la Curtea de Argeș, apoi la Târgoviște și, mai târziu, la București. Țara Românească a fost un stat de frontieră, un amortizor între Regatul Ungariei și Imperiul Otoman în ascensiune. Victoria de la Posada rămâne în memoria colectivă simbolul afirmării statalității românești în fața unei puteri aflate la apogeu.