Cnezate, voievodate și marile invazii (secolele IX–XIII)

Primele formațiuni politice românești cunoscute au fost cnezatele și voievodatele, conduse de cnezi și voievozi. Cronica lui Anonymus, notarul regelui Béla al Ungariei, scrisă în jurul anului 1200, vorbește despre trei conducători din Transilvania și Banat la venirea maghiarilor: Menumorut în Crișana, Glad în Banat și Gelu, „românul”, în Transilvania. Valoarea acestui text este discutată de istorici, însă el arată existența unor organizări politice locale. În Oltenia și Muntenia apar în secolul al XIII-lea voievodatele lui Litovoi și Seneslau.

Maghiarii au pătruns în Câmpia Panonică în jurul anului 896 și au început, treptat, extinderea spre Transilvania. Regele Ștefan I, încoronat în anul 1000 sau 1001, a creștinat Ungaria în rit latin și a organizat statul. Cucerirea Transilvaniei a durat secole: din secolul al XI-lea au fost aduși în zonă secuii, ca apărători de graniță, iar din secolul al XII-lea coloniști germani, numiți „sași”, așezați de regele Géza al II-lea. Transilvania a devenit voievodat al regatului maghiar, cu un voievod numit de rege, aflat în fruntea unei administrații proprii.

Un document esențial pentru istoria Țării Românești este Diploma Ioaniților, din 1247, emisă de regele Béla al IV-lea. Ea menționează cnezatele lui Ioan și Farcaș și voievodatele lui Litovoi și Seneslau, între Carpați, Dunăre și Olt, pe care le acorda cavalerilor ioaniți, cu excepția pământurilor românești. Litovoi s-a opus pretențiilor regelui maghiar și a murit în luptă în jurul anului 1277, iar fratele lui, Bărbat, a plătit o răscumpărare. Documentul dovedește că formațiunile politice românești erau deja bine organizate la mijlocul secolului al XIII-lea.

Marea invazie mongolă din 1241–1242, condusă de Batu Han, a devastat Moldova, Muntenia, Transilvania și Ungaria. Cetăți și orașe au fost arse, iar populația a fost masacrată sau luată în robie, ceea ce este atestat de cronicari precum Rogerius, canonic din Oradea, în „Carmen miserabile”. Imperiul Hoardei de Aur a controlat apoi stepa nord-pontică și a exercitat o influență puternică. Românii au supraviețuit retrăgându-se în zone muntoase și păduroase. După invazie, regii Ungariei au întărit sistemul de cetăți și au încurajat colonizarea, iar nobilimea a câștigat putere.

Înaintea acestor evenimente, în 1223, cumanii, popor turcic nomad, fuseseră învinși de mongoli la Kalka, iar în 1227 episcopia Cumaniei a fost întemeiată pentru a-i converti. Cumanii s-au aflat apoi în zona Munteniei și Moldovei de sud și au lăsat în limbă și toponimie urme ca Teleorman sau Bărăgan. În secolul al XIV-lea, slăbirea Hoardei de Aur și presiunea regalității ungare au creat condițiile pentru întemeierea statelor românești independente. Ele s-au născut din voința de a-și păstra autonomia într-o regiune disputată de mari puteri.